Povestea cutremurătoare a asistentei Noemi Padilla, relatată de Patty Knap pentru „National Catholic Register”
De multe ori ne întrebăm cum e posibil ca oameni crescuți în credință, care cred în Dumnezeu, să ajungă să lucreze în industria avortului. Sau chiar să fie cei care fac avorturi. Răspunsul e uneori simplu și înfricoșător: nu pentru că își urăsc credința, ci pentru că au fost răniți și înșelați – și au ajuns să creadă că fac bine. Articolul publicat în „National Catholic Register” de Patty Knap, pe 2 iulie 2025, spune povestea reală a unei astfel de persoane: Noemi Padilla, fostă asistentă într-o clinică de avorturi din Florida, azi implicată în ajutorarea mamelor și copiilor pe care industria avortului i-ar fi pierdut.
„Un job bun, cu telefon nou, mâncare gratis și 500 de dolari primă”
Ajunsă în Florida în 2001, Noemi avea nevoie urgentă de un loc de muncă. După o tură de noapte epuizantă la o închisoare, a intrat într-o clinică de avorturi aflată în apropierea apartamentului ei și a cerut o slujbă. „Directorul executiv m-a intervievat pe loc, apoi m-a prezentat medicului, și 20 de minute mai târziu m-au angajat. M-au întrebat dacă pot începe chiar în ziua aceea”, își amintește Noemi.
Oferta includea și un bonus de semnare de 500 de dolari, mâncare gratuită dacă erau terminate suficiente proceduri (după 12 avorturi, pizza sau sandvișuri, după 24, mâncare chinezească sau jamaicană) și un telefon nou. „Doctorul mi-a spus că telefonul meu era demodat și că o asistentă nu putea să fie văzută cu așa ceva. Mi-au dat altul. Am zis în sinea mea: ‘Ce zi productivă: job nou, salariu bun, mâncare gratis, telefon nou, bonus – nu-i rău deloc.’”
„Ajutam femei. Așa credeam.”
Noemi nu-și imagina că face ceva greșit. „Voiam să le ajut pe femei, așa cum cineva m-a ajutat pe mine când aveam 17 ani.” Ea însăși făcuse un avort înainte de absolvirea liceului. „Îmi amintesc că asistenta mă zgâlțâia să mă trezesc. Mi-a spus că am plâns și am țipat mult. Am mințit și am zis că prietenul meu mă așteaptă afară, ca să mă lase să plec.”
„Nu mă gândeam că omor bebeluși. Mă gândeam că ajut femeile.”
Realitatea din spatele ușilor închise
Dar experiența avea să o trezească. „Nu aveam habar de atrocitățile care se întâmplă în spatele ușilor închise. De asta vorbim noi, cei care am ieșit din industrie: să nu se mai lase nimeni păcălit.” Ceea ce a învățat repede a fost că „pro-choice înseamnă doar pro-avort. Avortul era singura opțiune oferită – și adesea impusă – femeilor.”
Ajunsă director interimar după doar câteva săptămâni, a încercat să impună reguli decente de igienă și comportament. A interzis venirea la lucru sub influența drogurilor sau alcoolului. Schimbările au fost întâmpinate cu furie. A angajat tinere fără experiență, cu note slabe, disperate după un loc de muncă. „Pe acestea le-am instruit să asiste la proceduri chirurgicale. Făceam parte deja din cultul coercitiv care recruta angajați.”
„Zâmbetul unei femei m-a doborât”
În fiecare zi, vedea în afara clinicii oameni care se rugau. „O femeie îmi zâmbea frumos de fiecare dată. M-a înmuiat și a spart zidul pe care mi-l construisem.” A fost una dintre primele persoane pe care Noemi le-a sunat când a decis să plece. „Aveam o echipă întreagă de rugători care mijloceau pentru mine, chiar dacă încercasem să-i alung. Le voi fi mereu recunoscătoare pentru că au fost mâinile și picioarele lui Iisus și nu au renunțat niciodată la mine.”
Puțini oameni știau că Padilla lucra la un centru de avorturi, iar cei din familia ei care știau, erau dezamăgiți. Dar fratele ei, capelan, se ruga cu ea la telefon în fiecare seară. „Nu m-a judecat niciodată. N-a întrebat niciodată detalii. În ziua în care am plecat, mi-a spus că fiecare rugăciune se termina cu cererea ca Dumnezeu să mă scoată din industria avortului. Am plâns amândoi.”
„Absolut toate femeile sunt afectate de avort”
Noemi a suferit personal consecințele fizice ale avortului: din cauza complicațiilor, nu a mai putut avea copii. „Avortul le afectează în mod oribil pe toate femeile care trec prin asta. Poate nu imediat, dar vine o zi în care furia, regretul și vina izbucnesc. Slavă Domnului că există multe programe și resurse disponibile astăzi pentru femeile care au suferit un avort.” A găsit sens și bucurie ajutând-o pe sora cea mică să-și crească cei trei copii: „Sunt binecuvântările mele. Mi-au dat onoarea de a fi părinte. Dumnezeu nu ne dezamăgește niciodată și mi-a permis să experimentez toate bucuriile și durerile, suișurile și coborâșurile copiilor.”
„Credeam că Dumnezeu nu mă vede”
Noemi fusese crescută creștină și știa exact ce înseamnă avortul din punctul de vedere al lui Dumnezeu. În clinică nu aveai voie să porți simboluri religioase sau să vorbești despre Dumnezeu. „Credeam că Dumnezeu nu mă vede, că pot zbura sub radar și să-mi văd de treabă. Dumnezeu nu avea voie să intre în clinica de avorturi, la propriu. Nu aveam voie să purtăm nicio bijuterie religioasă. Nu aveam voie să Îi rostim numele sau să vorbim ceva legat de religie. De asemenea, am simțit că acțiunile mele în viață erau irecuperabile, așa că aș putea la fel de bine să fac bani și să nu-mi fac griji pentru Dumnezeu.”
Ca și alții care susțin avortul, argumentul ei favorit era cazul violului și incestului.
Narativul ei era: „Ce se întâmplă cu toți copiii nedoriți care se nasc? Serviciile de plasament și adopție nu sunt suficiente; nimeni nu protejează copiii, așa că Dumnezeu trebuie să permită avorturile pentru a echilibra acești factori. În calitate de asistentă medicală bună, îmi făceam datoria de a face lucrurile mai sigure și de a oferi femeilor o șansă la viață. Cel puțin asta credeam eu. Nu aș fi putut să mă înșel mai mult.”
Totul s-a prăbușit când a auzit prima dată o inimă bătând, după doi ani de la angajare.
Momentul de cotitură
„O tânără mi-a cerut o ecografie, deși eu nu eram instruită și nu aveam dreptul legal să fac asta. Proprietarul clinicii a fost cel care m-a învățat, deși nici el însuși nu avea nicio formare medicală sau pentru ecografii. Tânăra era 100% doritoare să nască copilul. Ea nu putea să fie consultată de un obstetrician decât peste câteva luni, din cauza asigurării. A vrut să audă bătăile inimii, chiar s-a oferit să plătească în plus pentru a o auzi. I-am permis să o audă, ceea ce însemna că am auzit-o și eu. Și, de atunci, nu am mai putut să nu o aud.
Am devenit apropiate: „A venit la ecografii repetate și, oricât de mult am încercat să evit asta, s-a creat o legătură între noi. M-a invitat chiar și la baby shower. I-am cunoscut soțul și familia. În cele din urmă a început să se ocupe de ea obstetricianul și nu a mai venit la mine pentru ecografii.”
Dar, pe când ea avea 24 de săptămâni, spitalul a trimis-o pentru un avort târziu, susținând că fătul avea o anomalie și că nici mama, nici copilul nu vor supraviețui nașterii. „Am simțit că ceva e în neregulă. Am cerut să amânăm până primim dosarul medical. Doctorul a refuzat. Am fost forțată să asist la procedură. Trei zile, cât a durat procedura, am stat cu ea și am ținut-o de mână.”
Dar: „O săptămână mai târziu, au sosit actele, iar instinctul meu a avut dreptate. Spitalul făcuse o eroare, iar fișele nu arătau niciun semn de anomalie fetală. În calitate de asistentă medicală, nu pot spune că bebelușul și mama ar fi supraviețuit nașterii; nicio persoană din domeniul medical nu poate spune asta cu siguranță. Ceea ce pot spune este că, în acea zi, acel copil nu trebuia să moară prin mâinile noastre, de mâinile mele.”
„Am avut nevoie de muncă grea și de reconciliere”
Atunci a știut că trebuie să iasă din industria avortului. Dar a vrut să plece ajutând și pe cei pe care îi angajase să plece. Le-a propus să vorbească cu cei care se rugau în apropierea clinicii. A reușit, în doi ani, să le convingă pe toate. Apoi a sunat la „And Then There Were None” (ATTWN), o organizație care sprijină foștii lucrători din industria avortului, înființată de Abby Johnson, și ea fostă directoare la o clinică de avorturi. Ei i-au sus că se rugau pentru ea de când celelalte angajate care plecaseră le povesteau despre ea.
„Nimeni nu devine 100% pro-viață fără muncă. E nevoie de terapie, consiliere și mai ales reconciliere cu Dumnezeu.” A fost la o conferință organizată de ATTWN. „Abby Johnson, fondatoarea, tocmai născuse gemeni. A venit direct la mine și m-a îmbrățișat. Am plâns. Eram acasă. Eram înconjurată de oameni care știau ce e mai urât și mai întunecat în mine – și mă iubeau oricum. Acea îmbrățișare, acel moment cu Abby, este ceea ce mi-a aprins focul pentru a salva viața – viața copilului, viața familiei! Avortul îi afectează pe toți cei implicați.”
Ea a adăugat: „Am știut că această nouă călătorie a fost rânduită și orchestrată de Dumnezeu. El nu a încetat să mă ghideze și să-mi deschidă uși. Am depus eforturi și a fost greu. Vindecarea inimii, minții, trupului și sufletului meu a fost grea.”
Mărturisire, rugăciune și vindecare
Astăzi, Noemi lucrează la Oasis Pregnancy Care Center, unde în fiecare dimineață începe ziua cu rugăciune. „Am avut ocazia să stau față în față cu femei ai căror copii i-am avortat și le-am cerut iertare. Nu știam deloc la ce să mă aștept, dar am plâns împreună, am făcut un pas spre vindecare împreună, apoi ne-am îmbrățișat. Dacă asta nu e lucrarea lui Dumnezeu, atunci ce este?”
Este și intermediar între foști angajați din clinicile de avort și ATTWN. „Relația mea cu Dumnezeu e mai puternică decât oricând. Sunt înconjurată de oameni care mă iubesc necondiționat. Nu mai am secrete. Sunt o fiică a Dumnezeului Celui Preaînalt și El mă iubește! Ce poate cere mai mult cineva ca mine?!”
Informăm despre probleme importante ale vieții, cauze reale și soluții reale pentru toți. Contribuie și tu la creșterea conștientizării pe teme esențiale.
Activează o donație lunară recurentă folosind datele de mai jos:
Asociația România pentru viață
CUI 41210611
RO88RNCB0082163895060001 – RON
RO07RNCB0082163895060004 – EURO
RO77RNCB0082163895060005 – USD
Ești jurnalist, traducător sau creator de conținut și vrei să contribui?
Scrie-ne la redactia@rolifenews.ro.
