Un editorial despre ceea ce spune societatea atunci când tace – sau aplaudă
Sâmbătă, în curtea Casei Altemberger, parte a Muzeului Național Brukenthal din Sibiu, a avut loc o petrecere publică. Printre invitați: Andrew Tate, influencer urmărit penal pentru trafic de persoane și proxenetism. S-a așezat într-un colț, a scos un joc Tetris și a devenit, din nou, protagonistul unui spectacol de imagine. A fost filmat, fotografiat, comentat, distribuit pe rețele sociale.
Dar, dincolo de spectacol și de reacțiile oficiale – o amendă de viteză, explicații manageriale, regrete instituționale –, întrebarea reală rămâne: de ce este Andrew Tate încă o vedetă?
Justiția va decide, într-o zi, dacă va fi condamnat sau achitat. Dar judecata care contează cel mai mult nu vine din sala de tribunal. Vine din societate.
Vine din ce alegem să admirăm.
Vine din cine atrage public.
Din cine captează atenția tinerilor.
Din cine e tratat ca un erou, chiar dacă e doar o iluzie.
Oricât am vrea să dăm vina pe managerii muzeului, pe lipsa unei clauze contractuale sau pe fosta conducere, adevărul este că problema e mai profundă. Suntem o societate în care un om anchetat pentru exploatarea femeilor este primit ca vedetă la un eveniment cultural. Câtă vreme oamenii nu pleacă, ci rămân; câtă vreme nu simt jenă, ci își doresc o poză cu el, mesajul este clar: modelul lui Andrew Tate e dorit.
Tăcerea e tot un mesaj
Ce s-ar fi întâmplat dacă, în clipa în care Tate a pășit în curtea muzeului, oamenii ar fi început să plece? Dacă tinerii ar fi spus: „nu e pentru noi”? Dacă muzeul ar fi avut curajul să anuleze evenimentul, asumând o pierdere de imagine pe termen scurt, penalizări financiare, dar un câștig moral și social pe termen lung?
Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat.
Și tocmai de aceea trebuie să ne întrebăm: Andrew Tate suntem noi?
Suntem noi, când ne uităm și nu spunem nimic.
Suntem noi, când închidem ochii la disprețul față de femei, pentru că „e cool” sau „e amuzant”.
Suntem noi, când confundăm notorietatea cu valoarea.
Suntem noi, când promovăm vulgaritatea, doar pentru că aduce public.
Cum s-a ajuns aici?
Modelele nu prind rădăcini într-un vid. Andrew Tate are succes pentru că există un teren fertil. Tineri în căutare de identitate. Relații între bărbați și femei marcate de neîncredere, confuzie și violență simbolică. O cultură sexualizată, fragmentată, în care trupul a devenit monedă de schimb.
În acest haos, tinerii sunt bombardați cu trei mesaje contradictorii și distructive:
- ideologia gender, care dizolvă distincția bărbat-femeie;
- ideologia feministă radicală, care promovează o luptă de clasă a femeilor împotriva tuturor bărbaților;
- ideologia machistă, în care femeia e tratată ca un obiect, o anexă, o pradă.
Toate trei se vor opuse, dar au același rezultat: rup legătura reală dintre bărbat și femeie și hrănesc ideea că iubirea e imposibilă, iar dominația – inevitabilă.
Revoluția sexuală a început cu promisiunea libertății, dar a sfârșit prin a adânci antagonismul dintre sexe. Soluția nu este mai multă revoluție sexuală. Soluția este regăsirea rostului comun al bărbatului și femeii în fața Creatorului lor.
Nici una dintre aceste ideologii nu se opune cu adevărat exploatării. Toate o permit – în forme diferite. Unele îi spun „empowerment”, altele „libertate de alegere”, altele „masculinitate alfa”.
Ca urmare a exploatării prezente în ele, toate sunt pro-avort. Pentru că atunci când femeia este redusă la trup și bărbatul la instinct, viața copilului nenăscut devine un obstacol. Și puterea îl elimină.
Ce fel de societate vrem?
Adevărata întrebare nu e dacă Andrew Tate va fi condamnat, ci dacă va mai fi urmat. Dacă vom mai crește o generație de tineri care cred că bărbăția înseamnă dominare și femeile sunt obiecte de folosit. Dacă vom mai crește fete care cred că trebuie să lupte împotriva bărbaților – sau să li se supună.
Putem alege altceva.
Credința le dă bărbatului și femeii un loc în lume, o identitate mai adâncă decât sexul, decât trauma, decât ego-ul. Le dă un sens comun și o chemare împreună – nu unul împotriva celuilalt.
Altfel, Andrew Tate suntem chiar noi.
Femeia care crede că fericirea e dominarea bărbatului – suntem noi.
Cuplul care ia viața copilului lor înainte de naștere – suntem noi.
Cei care tac, deși văd abuzul – suntem noi.
Între selfie cu Andrew Tate și Shout your abortion nu e o diferență de substanță. E doar o diferență de direcție. În ambele cazuri, cineva domină. Iar cel care pierde e, mereu, cel vulnerabil.
