Durerea, revolta și neputința s-au revărsat în ultimele zile în întreaga țară, după ce Teodora Marcu – o tânără mamă însărcinată în 23 de săptămâni – a fost împușcată pe stradă, în plină zi, împreună cu copilul nenăscut, de cel care a abuzat-o din adolescență.
Dar pentru unii, oroarea acestei crime nu a venit ca un șoc neașteptat. A fost o tragedie anunțată. Una care putea fi prevenită.
Avocata Elena Pașcu Apăvăloaie din Onești a scris o postare care tulbură adânc conștiințele. Ea îl cunoștea pe Robert Lupu, ucigașul Teodorei, nu doar din reputația înfricoșătoare care circula în oraș, ci și din sala de judecată – acolo unde a reprezentat o fată pe care acesta o hărțuise:
„Pe Robert Lupu, cred că-l știa tot Oneștiul. Multora, și mă număr printre ei, ne era teamă de acest individ. De mai bine de 30 de ani, de când știu că produce spaimă prin acest oraș, nimeni nu a avut ac de cojocul lui.”
Într-un mesaj public dur și realist, avocata scoate la lumină nu doar profilul unui agresor periculos care a fost lăsat liber ani la rând, ci și eșecul unei societăți întregi – începând cu instituțiile statului și terminând cu fiecare dintre noi.
„Prin 2021, am reprezentat în instanță o fetiță care a obținut un ordin de protecție împotriva acestuia. Păstrase tăcerea multă vreme de rușinea părinților, însă în momentul în care a înțeles cât de periculos este omul, și-a luat inima în dinți și a vorbit. Fetița era minoră, iar familia ei era terifiată de ceea ce îi făcuse individul, dar și de amenințările sale și de comportamentul obsesiv.
Încă de la acel moment avea pistol, iar victimele sale erau avertizate că se pot întâmpla multe dacă nu-l ascultă.”
Mărturia include un aspect trist, dar care nu este surprinzător: autoritățile știau că Robert Lupu era înarmat și amenințător și că există victime. Și totuși, el a fost lăsat să continue să racoleze, să amenințe, să înfricoșeze ani de zile.
Postarea Elenei Pașcu Apăvăloaie nu este doar o mărturie despre trecut, ci este un apel la conștientizare, la responsabilitate, la acțiune pentru prezent și viitor.
„Oare purtăm fiecare dintre noi vină pentru că am tăcut, pentru că ne-am implicat prea puțin, sau e vina organelor competente că nu au luat măsuri?”
„Într-un orășel în care toată lumea cunoaște pe toată lumea, nu-i greu să înțelegi cum stau lucrurile. De teamă, de rușine, oamenii tac, se lasă păgubași. Din păcate, la final și poate prea târziu, înțelegem că TĂCEREA UCIDE!”
Această tăcere a permis ca un om periculos să distrugă vieți. A permis ca Teodora, copilul ei nenăscut și familia lor să fie zdrobiți de violența pe care societatea noastră nu a știut – sau nu a vrut – să o oprească.
Ce este de făcut?
E nevoie ca aceste semnale de alarmă să fie auzite. Trebuie să cerem ca fiecare caz de violență domestică, fiecare amenințare, fiecare plângere să fie luată în serios. Trebuie ca femeile în pericol să fie protejate, iar copiii nenăscuți – apărați cu aceeași hotărâre cu care apărăm viața oricui altcuiva.
Și trebuie, mai ales, să învățăm că tăcerea noastră – când știm că cineva suferă, când vedem nedreptăți și nu le denunțăm – poate ucide.
Teodora și copilul ei nu mai sunt printre noi. Dar adevărul despre cum au murit trebuie să rămână viu. Pentru ca astfel de tragedii să nu se mai repete. Pentru ca următoarea femeie amenințată să nu fie lăsată singură. Pentru ca viața – fiecare viață – să fie ocrotită cu hotărâre și curaj.
