Moartea unei femei de 23 de ani din India, aflată în a șasea lună de sarcină, scoate din nou la lumină o realitate dureroasă: avorturile forțate nu sunt excepții, ci expresia extremă a unui sistem care tolerează, încurajează sau chiar normalizează violența împotriva femeii în numele „alegerii”.
Pravallika, tânăra care și-a pierdut viața, a fost obligată de soțul ei să ia pastile pentru avort. Acesta, potrivit familiei, ar fi acționat sub influența unei superstiții: că o femeie nu ar trebui să fie însărcinată în timp ce se construiește o casă. Așa-zisa „motivație” nu scuză fapta – ci subliniază cât de vulnerabilă este o femeie însărcinată într-o cultură sau într-o relație în care ea nu este respectată ca persoană, iar copilul nu este recunoscut ca ființă umană.
Iar asta nu se întâmplă doar acolo, în India, ci și aici, în Europa drepturilor și libertăților selective. Pentru cei cărora li se pare ridicolă superstiția și cred că într-o societate „civilizată” nu se poate întâmpla așa ceva: în civilizația europeană actuală, dacă înlocuim „superstiția” cu „productivitatea” și zeitățile din cultura indiană cu idolul profitului, vom constata că avem același tip de tratament față de femeile considerate piedici în „ridicarea casei” – sau a carierei, sau a afacerii.
Și atunci, cum rămâne cu avortul ca eliberare a femeii? Din ce în ce mai multe mărturii publice ale unor drame lăuntrice arată că avortul nu a fost un act de autonomie, ci cedarea în fața unei constrângeri. De la presiunea partenerului („nu e momentul”, „nu vreau copil”, „nu e al meu”), la presiunea familiei („ce o să zică lumea?”, „te dăm afară din casă”, „te dezmoștenim”), la cea economică („nu ne permitem”, „va crește un copil sărac”), multe femei ajung să facă avort nu pentru că „au ales”, ci pentru că nu li s-a oferit nicio alternativă reală. Partenerul, firma, economia, ideologia le-au împins în colțul ringului de box și le-au spus că singura ieșire e renunțarea la viața copilului.
Iar acolo unde presiunea psihologică nu funcționează, apare forța brută – cum s-a întâmplat în cazul Pravallikăi. Ce e mai dureros: nu este un caz izolat. În multe locuri din lume, inclusiv în Europa, avortul forțat este o realitate, ascunsă sub tăcere sau camuflată sub formula unei „decizii comune”.
Aceste avorturi forțate care ies la iveală sunt doar vârful aisbergului. Sub ele se ascund avorturile făcute „sub presiune”, care la rândul lor continuă o tradiție a avorturilor „din nepăsare” – din lipsa unei culturi a vieții care să protejeze femeia și copilul, din lipsa unor rețele reale de sprijin, din lipsa unei educații bazate pe adevăr și compasiune.
Soluția? Evident, nu o mai bună ascundere a forțării, a presiunii sau a nepăsării. Ci mai multă grijă și mai mult respect față de femeie. Mai mult sprijin concret. Mai multă recunoaștere a umanității copilului. Avortul nu este progres, nu este libertate, nu este alegere – dacă femeia este constrânsă, mințită, presată sau abandonată.
Avem nevoie de o cultură a solidarității, care să rupă lanțul nepăsării și să înlocuiască violența cu prețuirea vieții. Cazuri precum cel al Pravallikăi sau al Teodorei Marcu (poate ancheta va confirma că a fost ucisă pentru că era însărcinată – așa cum sugerează un mesaj postat de agresor înainte de crimă) nu trebuie doar deplânse. Trebuie să ne mobilizeze, căci viața, atât a femeii, cât și a copilului, merită ocrotite împotriva oricărei forme de constrângere, de manipulare sau de indiferență.
