„Are soțul meu ceva de spus în a duce mai departe o sarcină neplanificată?” Aceasta este întrebarea pusă recent la o rubrică din New York Times, adresată unui etician, de către o femeie trecută de 40 de ani, căsătorită, cu trei copii, pro-choice, cu o familie stabilă și o situație financiară bună (însă domeniile în care lucrează ea și soțul – științe umaniste și arte – sunt instabile prin definiție).
Ea susține dreptul la avort, dar nu se simte confortabil cu ideea de a face ea însăși unul. Soțul ei, în schimb, dorește să avorteze, pentru că nu vrea să îngrijească un copil mic în această perioadă a vieții. Ea își dă seama că, pe termen lung, s-ar putea ca lipsa de la muncă timp de un an să nu fie un motiv suficient pentru o decizie atât de radicală. Se întreabă dacă, privind înapoi de la sfârșitul vieții, va regreta pierderea acestui copil. Cel mai puternic argument al soțului este că se simte furios și neputincios – și această vulnerabilitate îl face pe ea să empatizeze cu el.
Răspunsul eticianului mai puțin valoros ca profunzime decât întrebarea, reflectând, din păcate, lipsa de substanță a viziunii pro-choice; esența a ceea ce spune este că, indiferent ce decizie vor lua, viața ei se va schimba. Dar onestitatea cu care această femeie își descrie trăirile ei și pe cele ale soțului merită să fie completată cu încă o perspectivă: cea a copilului. Ea empatizează sincer cu furia și neputința soțului în fața unei posibile vieți cu un nou copil. Această empatie e firească și arată o relație de calitate. Dar de ce nu apare nicăieri, nici măcar în treacăt, o urmă de empatie față de copil? Copil care, în fond, este al lor – are o mamă și un tată care deja se gândesc serios la el, dar nu din perspectiva de a-l primi, ci de a-l exclude.
Dacă furia soțului pentru că ar trebui să îngrijească un copil mic este demnă de empatie, ce simțim în fața faptului că despre acel copil se discută dacă să fie sau nu lăsat în viață? Copilul nu se poate exprima acum – dar nici dacă s-ar fi născut deja și părinții lui ar purta o discuție similară lângă el, n-ar înțelege ce se spune, fiind prea mic. Și totuși, orice adult ar fi profund tulburat dacă cineva ar vorbi despre viața lui ca despre ceva opțional. Faptul că un copil, înainte de naștere sau în primii ani de viață, nu poate înțelege o conversație, nu schimbă realitatea profundă a ceea ce se discută despre el. În ceea ce privește neputința, situația este și mai clară: mai neputincios decât soțul este copilul. Soțul are puterea cuvintelor, greutatea emoțională a unei relații de zeci de ani, capacitatea intelectuală de a influența decizia. Copilul nu are nimic din toate acestea.
Întrebarea autoarei – una dintre cele mai sincere și mai nuanțate întâlnite în discursul pro-choice – ne oferă ocazia să ne întrebăm și noi: Cum am ajuns, ca societate, să empatizăm cu dificultățile unora, dar să avem zero empatie față de cei mai vulnerabili? Cum am decretat că, față de o categorie de ființe umane – cele aflate în primele 9 luni de viață –, nu concepem să arătăm compasiune atunci când li se ia viața? Cum s-a ajuns ca, în țara care are ca brand național sloganul „libertate, egalitate, fraternitate”, luarea vieții înainte de naștere să fie decretată ca un drept fundamental și în alte țări să se dorească același lucru?
Poate că a venit timpul să regăsim echilibrul empatiei – nu prin a o lua de la unii, ci prin a o extinde și asupra celor care nu pot vorbi încă. Viața unui copil, oricât de mic, e întotdeauna demnă de luat în seamă.
Informăm despre probleme importante ale vieții, cauze reale și soluții reale pentru toți. Contribuie și tu la creșterea conștientizării pe teme esențiale.
Activează o donație lunară recurentă folosind datele de mai jos:
Asociația România pentru viață
CUI 41210611
RO88RNCB0082163895060001 – RON
RO07RNCB0082163895060004 – EURO
RO77RNCB0082163895060005 – USD
Ești jurnalist, traducător sau creator de conținut și vrei să contribui?
Scrie-ne la redactia@rolifenews.ro.
