Durere, durere, durere… De ce după plăcere urmează durere? Oare câtă durere poate duce un om? Oare de câtă durere este nevoie pentru ca omul să spună STOP? Să spună stop cu adevărat și să își schimbe viața? Să se oprească din ce îi provoacă durerea și să ceară ajutorul? Oare suntem sortiți durerii toată viața?
De când mă știu am fost o fană a melodiilor triste, foarte triste. Deși îmi adânceau durerea care îmi sfâșia pieptul, tot pe ele le preferam. Și tot de când mă știu am suferit mult, mult și profund. Uneori chiar mă întrebam dacă nu cumva sunt dependentă de această durere și de situațiile care mi-o provocau. Mai târziu am realizat că în tot ceea ce făceam urmăream plăcerea, acea plăcere scurtă și imediată, care bineînțeles că era urmată de o durere îndelungată și garantată. Durerea golului, a întunericului, a nimicului, a pustiirii care rămâneau în urmă satisfacerii plăcerilor, care căutau să fugă tot de o altă durere.
Aveam 19 ani și chiar credeam că întreaga lume este a mea și că am toate resursele să fac ceea ce am visat dintotdeauna și anume să fiu celebră, să apar în reviste, să mă placă oamenii sperând astfel, în mod subconștient, că acel gol pe care îl simțeam să dispară. Of! de aș fi știut că sufletul, inima, întreaga mea ființă urlau atunci după Dumnezeu!
Așadar, cu această atitudine am încheiat liceul și mi-am început călătoria în modelling. Model, prin țări străine. Doar că am reușit să mă îndrăgostesc subit, chiar de la prima călătorie și să îmi schimb gândurile.
Ne-am atras din prima, doi copii cu familii destrămate și răni adânci. Fuga și negarea ne caracterizau, fiind ahtiați după plăceri și situații periculoase. Pe acest fond, într-o inconștiență crasă, ne-am mințit unul pe celălalt că ne dorim o familie, ba chiar un copil. Zis și făcut, fără nici un angajament real sau gând la faptul că el este de altă religie și altă cultură, m-am oferit fără să stau prea mult pe gânduri. M-am aruncat în brațele plăcerii și ale durerii, cu ochii închiși, sperând că voi ateriza în picioare.
În mai puțin de 3 săptămâni, pentru că doar atât a durat ‘luna de miere’, m-am trezit alături de un om cu nenumărate boli psihice și dependențe, cu care eu voiam totuși un copil. Doamne ferește! și mulțumesc mama pentru toate rugăciunile tale. În prostia și inconștiența mea, am crezut că îl pot ajută într-un fel să depășească situația în care se afla. Bineînțeles că am sfârșit prin a mă afunda și eu în prăpastia lui. Dar nu l-am scos de acolo, pentru că nu puteam, nu pentru că nu voiam, și iadul lui cu al meu întâlnindu-se au generat o poveste demnă de milă și de telenovele ieftine – dar nu cu actori, ci cu viața mea. Și nu numai am mea, așa cum veți afla în curând.
Familia lui nu mă voia, iar el ținea mereu să îmi precizeze că totuși lupta pentru noi și că eu sunt cea mai importantă pentru el. Eram prinsă în relație până în gât, legătura cu familia mea nu prea mai exista și practic cu nimic din ceea ce fusesem înainte. Părea că sunt prinsă într-o cușcă, pe care eu îndrăzneam să o numesc ‘iubire’. La 19 ani poți să dai acest nume la ce vrei tu, dar asta te va duce în situații în care nu credeai că poți ajunge.
Mi-era rău, rău. Îmi tot repetam că așa trebuie și așa se simte iubirea. Da, mai târziu am realizat, sau mai degrabă am recunoscut, că confundăm grav situația mea de plâns și minciună, cu adevărata iubire și relație pe care Dumnezeu le vrea pentru și de la noi. Am continuat să merg înainte în ciuda iadului în care trăiam: manipulări, dependențe de tot felul, episoade violente, minciuni sfruntate, promisiuni deșarte și o profundă depresie în care ne afundam amândoi zi după zi.
Bineînțeles că inevitabilul s-a întâmplat și, după aproximativ jumătate de an, am rămas însărcinată. Însărcinată cu un copil pe care noi chipurile ni-l doream.
Nu am să uit niciodată ziua aceea. Ziua în care, în urma unui test pozitiv, am ajuns la spital pentru analiza de sânge, care avea să infirme sau să confirme rezultatul testului. Orele de așteptare ale rezultatului au fost interminabile și insuportabile. Întreaga viață mi se derula în fața ochilor cu o rapiditate de nespus. Nenumăratele scenarii despre viitor mă chinuiau obsesiv. El părea și mai răvășit decât mine. Era alb ca varul, își frângea mâinile și își smulgea părul din cap, repetând neîntrerupt ca noi nu putem avea acest copil, că familia lui nu va accepta așa ceva, că taică-su o să îl omoare și tot felul de astfel de lucruri.
Oare cum am putut vreun moment să cred că noi doi putem avea o familie în situația dată? Oare în ce beznă mă aflam de am ignorat toate semnalele, toate avertismentele primite de-a lungul timpului?
Of, Doamne, unde ești? Te rog nu mă lăsa! M-am surprins rugându-mă și cerând ajutor de la Cel de Sus pentru prima oară de când mă aflam în acest coșmar.
Rezultatul a sosit și de abia acum realitatea toată a ieșit la iveală, smulgând din mine și ultima fărâmă de inocență și speranță în noi doi.
Ne aflăm în cabinetul doctoriței când aceasta ne-a dat rezultatul analizei. Pozitiv! Un rezultat care poate pentru alții putea reprezenta bucurie, viață, pentru noi s-a auzit ca o moarte, o știre catastrofală, care avea să ne schimbe în rău viețile amândurora.
El s-a prăbușit la pământ plângând în pumni, eu la fel. Doctorița s-a uitat către mine și, încercând să mă liniștească, mi-a spus că se rezolvă. „Avort!”
Ce cuvânt îngrozitor, terifiant, ucigător. În clipa în care l-am auzit m-am transformat într-o fiară. Într-o secundă am ajuns din locul în care mă aflam eu în locul în care se află doctorița și i-am dat un pumn în masă, urlând cu toată puterea mea: „NEVER!” Apoi am ieșit val-vârtej din cabinet.
El, după mine, încercând să mă convingă să îmi regândesc decizia.
Cum, Dumnezeule, să îmi regândesc decizia? Decizia de a omorî sau nu? Vai mie! După ce am căzut atât de jos, să mă duc și mai jos de atât? SINUCIDERE cred că scria pe mine dacă aș fi făcut așa.
Cred că atunci șansa mea de supraviețuire a fost mama. Mama mea, drăguța, s-a străduit în fel și chip mă îmi insufle valori creștine, adevărate, însă eu nu am ascultat defel. Singurul lucru și poate cel care mi-a salvat atunci viața și a rămas tot timpul cu mine a fost că avortul este omor și că așa ceva nu se face. Și PUNCT.
Era evident din cum trăiam că nu mă interesa ideea de păcat, dar am recunoscut atunci în avort păcatul că îmi amenința mie, direct, viața. Pe lângă faptul că lua viața copilului.
Slavă Ție, Doamne, pentru luciditate! În infernul meu, a fost un dar absolut.
Am ajuns acasă, sleiți. El a dat câteva telefoane și părea ca ne-am liniștit. Am sunat-o pe mama și i-am spus tot. Ea m-a susținut cu toată inima și mi-a spus să vin acasă. Greu! Cu ce să mă întorc acasă și cum? Aveam ceva bani puși deoparte, însă insuficienți, mă gândeam eu. Și acasă ce să fac eu cu un copil? Facultate nu aveam, de muncă nici atât, ai mei oameni modești, ce o să zică tata, prietenii, rudele, oare el mă va susține cu ceva, oare copilul va fi sănătos, având în vedere condițiile inconștiente în care l-am conceput?
Multe, multe întrebări mă năpădeau și nu îmi dădeau pace, încremenindu-mă în fața situației de a alege ce să fac mai departe.
Însă ce s-a întâmplat a doua zi m-a forțat să fac o alegere imediată.
M-am trezit brusc că nu mai am pașaportul, că nu mai găsesc cheile de la apartament, că ușa este încuiată, iar el se află în sufragerie cu un angajat al tatălui său vorbind în limba lor, pe care eu bineînțeles că nu o înțelegeam.
Am simțit fiori reci pe șira spinării, pământul îmi fugea de sub picioare învârtindu-se, privirea îmi era încețoșată, gură îmi era uscată și strigătele de ajutor blocate în piept.
Până aici mi-a fost, mi-am zis! Mă vor ține prizonieră și mă vor obliga sa fac avort.
Exact asta mi-au spus când am dat ochii cu ei. Mi-au spus că nu plec nicăieri până nu scot copilul din mine și că să îmi iau gândul că voi primi vreun sprijin financiar de le ei.
Omul pe care eu credeam că îl iubesc și că mă iubește se transformase într-o fiară.
Iar acest suflețel nevinovat care se afla în mine părea că este un monstru care a venit să ne fure viețile și că trebuie ucis imediat, fără ezitare. Vai nouă!
Fiara a ieșit și din mine, din nou, și când am realizat ce se întâmplă cu adevărat am sărit la ei și am început să împart pumni în stânga și în dreapta, urlând în gura mare că eu vreau să ies de acolo și să mă întorc acasă.
La 19 ani să te bați cu doi bărbați, pentru copilul din burtă, într-o țară străină, cu actele luate…
Bineînțeles că nu m-a auzit nimeni.
Disperată, m-am încuiat într-o cameră, făcându-mi valiza și căutând o cheie de rezervă pe care cu ajutorul lui Dumnezeu am și găsit-o. A fost a doua minune, după cea din sufletul meu, de la cabinet. În tot acest timp eram în apel cu mama. Rugăciunile ei se simțeau ca un scut și ca o lumină în ceața densă în care mă aflam.
Într-un moment de neatenție din partea lor, am reușit să ies din apartament și să fug afară.
Nu am ajuns departe. La câțiva metri de ușă, am dat nas în nas cu tatăl lui.
Acesta mi-a prezentat câteva scenarii de posibile întâmplări pentru situația în care mă aflăm. În toate era rău de mine. În mod paradoxal, nu îmi era frică. Cred că teama pentru copil îmi dădea o putere care din afară arăta ca nebună, dar care era salvatoare pentru mine și pentru el.
Nu i-am ascultat nici amenințările și nici promisiunile, ci doar am continuat sa urlu la tatăl lui că vreau să mă întorc acasă și că îmi vreau înapoi pașaportul. Mai mulți curioși se adunaseră și priveau scena, pe strada din complexul unde locuiam.
Având în vedere acest lucru, plus faptul că eu nu dădeam semne să mă opresc, tatăl i-a făcut un semn angajatului care se află în acel moment în spatele meu și acesta mi-a aruncat pașaportul în nas. L-am ridicat rapid și am fugit cât am putut. Acum aș număra: a treia minune.
Am ieșit din complex și am ajuns strada principală, am făcut cu mâna la un taxi și am sărit în el. Pe bancheta acelui taxi am parcurs în lacrimi și vaiete surde toate deciziile mele din ultimul timp, adresându-mi constant întrebarea: „cum am ajuns aici?”
„Cum am ajuns aici?” Acum mi-aș răspunde că încăpățânarea, neascultarea și răzvrătirea clasice și aducătoare de moarte ale fiului risipitor m-au dus acolo. Însă la acel moment nu îmi era nimic clar. Mă tortură grija ca nu am destui bani să mă întorc acasă.
Am ajuns la aeroport disperată și cuprinsă de mare frică că sunt urmărită și că mă vor obligă să mă întorc și să omor copilul. Dumnezeu a lucrat din nou în favoarea mea și a făcut astfel încât puținii bani pe care îi aveam să îmi ajungă pentru toate cele necesare întoarcerii acasă. Poate obosesc cititorul, dar a fost a patra minune – încercați să vă închipuiți ce înseamnă să fii femeie, să ai 19 ani și să fi singură într-o țară neprietenoasă cu femeile singure, fără telefon, bani și cunoscuți, cu o familie pe urmele copilului din burtă. Acei puțini bani pe care îi aveam mi-au ajuns exact pentru biletul de avion, amenda pe care am avut-o de plătit pentru că am stat ilegal în țară, un taxi și un sandviș. Nici mai mult, nici mai puțin.
La aeroport, în România, m-a întâmpinat draga mea mamă. M-a îmbrățișat strâns, îngrijorată de cât de rău arătam. Aveam 48 de kilograme și un aer de autodistrugere și moarte care mă învăluia și pe care simțul ei matern îl depista din plin. În lacrimi de durere și recunoștință m-am reîntors ACASĂ.
Și acum îmi răsună în inimă cuvintele ei: „Lasă, mamă! Tu nu îți face griji! Are grijă Dumnezeu de noi! Fiecare copil se naște cu bucata lui de pâine în mână!” Și așa a fost! Multe binecuvântări am primit de când a venit pe lume copilul!
Dar drumul nu a fost deloc ușor.
Au fost o sarcină și o naștere tare grele, pe un fond de depresie profundă. Eram în depresie de mult, se accentuase în relația toxică, dar nu știusem în ce sunt câtă vreme plăcerile mă satisfăceau periodic.
Numai Dumnezeu m-a ținut și m-a ajutat să trec prin tot. Depresia răstoarnă totul în viață, albul îl vezi negru cu ușurință, iar frica și anxietatea sunt stări cvasi-permanente.
Am avut gânduri nenumărate de suicid și păreri de rău că am păstrat copilul. Mă uram pe mine însămi și uram situația în care eram, uram faptul că mă îngrășasem, că nu mai arătăm deloc a mine, că toți cunoscuții știa de cazul meu, că nu aveam nimic din ceea ce eram obișnuită să am, că trăiam de pe o zi pe alta, că trebuia să ascund sarcina de tata și să mă prefac ca totul este în regulă. Îl uram chiar pe Dumnezeu că m-a lăsat într-o astfel de situație.
Aș minți dacă aș spune că lucrurile s-au îndreptat după ce a venit copilul. Nu s-au îndreptat… Am continuat în rătăcirea mea încă vreo 5 ani complet și încă vreo 3 parțial. Au fost momente când mi-am respins copilul, momente când am fugit de responsabilitatea de mamă, momente în care uram efectiv că am un copil.
Dar în furtuni există și sprijin – și am avut.
Fără sprijin din afară nu aveam nicio șansă. Fără sprijin de la Dumnezeu nu aveam nicio șansă – în mod profund, chiar în momentele în care Îl uram simțeam că îmi poartă de grijă.
Am avut mamă, duhovnic, unii prieteni care m-au prețuit pe mine și pe copil – nu pot să spun că au ținut loc de tată, care nu a vrut să știe de el niciodată, dar au fost ceea ce și eu aș vrea să fiu pentru alții, pentru altele.
Nu doresc niciunei fete, niciunei femei să ajungă însărcinată într-o situație ca a mea, dar, dacă ajunge, îi spun 100% sigură: ești în groapă, dar copilul te va ajuta să ieși de acolo, chiar dacă va fi foarte greu. Și 100% sigură: copilul e binele tău, nu îl arunca de frică, căci o să ajungi într-o groapă și mai adâncă și fără sprijinul lui.
Acum, după 11 ani de la această răscruce de drumuri, pot spune că este nevoie de multă durere pentru a te opri și pentru a caută Calea, Adevărul și Viața. Multă durere, multe căderi și multe greșeli – sau așa a fost în cazul meu. Putea să fie altfel, puteam să învăț mai repede din greșeli, puteam să Îl accept mai devreme pe Dumnezeu în viața mea și poate că lucrurile s-ar fi așezat altfel.
Însă tot ce am este ACUM și ACUM realizez că singurul lucru bun pe care l-am ascultat vreodată, acela sa NU fac avort, mi-a salvat viața. Mi-a salvat viața și nu numai că m-a făcut OM, dar m-a ajutat să văd marea putere, lucrarea și mila lui Dumnezeu.
Fiul meu, te iubesc și îți mulțumesc că m-ai salvat!
Informăm despre probleme importante ale vieții, cauze reale și soluții reale pentru toți. Contribuie și tu la creșterea conștientizării pe teme esențiale.
Activează o donație lunară recurentă folosind datele de mai jos:
Asociația România pentru viață
CUI 41210611
RO88RNCB0082163895060001 – RON
RO07RNCB0082163895060004 – EURO
RO77RNCB0082163895060005 – USD
Ești jurnalist, traducător sau creator de conținut și vrei să contribui?
Scrie-ne la redactia@rolifenews.ro.
