Live Action a postat mărturia unei familii care s-a confruntat cu un diagnostic care, în majoritatea spitalelor din lume, inclusiv în România, ar fi dus la avortarea copilului. Totuși, copilul trăiește! Copilul trăiește pentru că familia a dorit să facă tot ce este posibil pentru viața lui, pentru că au găsit un doctor cu principii creștine, pro-viață și competent și pentru că Dumnezeu a ajutat.
Când auziți că unei femei însărcinate i se rupe apa la 17 săptămâni și i se spune că avortul este singura opțiune, arătați-i doctorului această mărturie – măcar să încerce, văzând că în acest caz copilul s-a născut!
Suzy Mack era încântată să afle că așteaptă primul său copil. Însă, când sacul amniotic s-a rupt la 17 săptămâni, lumea ei s-a prăbușit.
Diagnosticată cu ruptura prematură a membranelor (RPM) – „Preterm premature rupture of the membranes (PPROM)” –, adică ruperea apei înainte de 37 de săptămâni de sarcină, Suzy Mack a fost sfătuită să întrerupă sarcina pentru siguranța ei.
Suzy a declarat pentru Live Action News: „Mi s-a spus că nu există nicio șansă de a avea o sarcină sănătoasă, având în vedere că fătul era sub vârsta de viabilitate, dar, în ciuda riscurilor, am decis să ne bazăm pe credință. Am vorbit cu părinții mei și cu părinții soțului meu și ne-am rugat. M-am simțit împăcată cu decizia noastră de a continua sarcina.”
Refuzul de a întrerupe sarcina a condus la determinarea de a-și salva copilul
În ciuda refuzului de a întrerupe sarcina, medicii i-au spus că sarcina era pierdută și că ar trebui să încerce din nou mai târziu să aibă copii. Suzy Mack era conștientă despre pericolele care pot apărea atunci când sacul amniotic se rupe într-o etapă atât de timpurie a sarcinii, dar a ales să continue, sperând că bebelușul său ar putea avea o șansă la viață.
„Comunitatea medicală mi-a spus practic că îmi pot salva viața, dar nu și viața copilului meu, și că, în 10 săptămâni, nu voi mai fi însărcinată,” a spus Mack. „Între timp, aș putea face septicemie, să-mi pierd uterul sau chiar viața. Știam care sunt consecințele posibile.”
A aflat că nu există multe studii despre femeile cu ruptura prematură a membranelor, deoarece majoritatea aleg să întrerupă sarcina. Când a scris despre situația sa dificilă pe rețelele sociale, a văzut multe comentarii de la femei care afirmau că nu ar fi la fel de curajoase ca ea. A fost o perioadă sfâșietoare, iar Suzy s-a simțit furioasă când un medic i-a spus că, dacă bebelușul ei va supraviețui, va avea dizabilități și o calitate a vieții slabă.
Suzy Mack i-a răspus: „Am prieteni care au copii cu dizabilități. Nu poți să-mi spui că viața copilului meu nu este importantă.” Astfel, ea a devenit mai determinată să demonstreze că medicul nu avea dreptate.
Credința, familia și sprijinul comunității i-au oferit puterea necesară
„Deja îmi iubeam copilul și voiam să-l salvez”, a spus Mack.
A început să cerceteze și a descoperit Fundația PPROM din Marea Britanie, care i-a dat posibilitatea să intre în legătură cu femei care primiseră același prognostic. Deși copiii acestora păreau să se descurce bine, niciuna dintre ele nu experimentase ruptura sacului amniotic atât de devreme, la 17 săptămâni. În general, cu cât apa se rupe mai aproape de termen, cu atât șansele copilului sunt mai mari.
Suzy Mack a avut șansa să găsească un obstetrician creștin, care a ținut în echilibru credința cu știința medicală și care era dispus să o vadă și să o examineze la fiecare două zile, chiar dacă nu se știa dacă va fi posibilă salvarea copilului.
În plus, Suzy Mack a beneficiat de sprijinul neclintit al familiei și al comunității.
„A fost emoționant când fiul meu vitreg, de cinci ani, mi-a spus că fratele său mai mic va fi bine,” a spus Suzy. „Chiar a prezis că va avea ochi albaștri, la fel ca el.”
Când sarcina a ajuns la 23 de săptămâni, copilul a fost considerat viabil, iar Suzy Mack a fost internată la Spitalul UCLA, unde a stat cinci săptămâni.
„A fost o perioadă foarte intensă. Ești tratată ca și cum ai fi pe punctul de a naște, primești steroizi, perfuzii și ești monitorizată în permanență. Am ascultat bătăile inimii copilului meu la fiecare patru ore”.
Dar personalul medical a vrut să o pregătească pe Mack pentru cel mai rău scenariu.
„Au discutat toate posibilitățile unui rezultat negativ și m-au întrebat dacă aș dori ca bebelușul meu să fie resuscitat”, a explicat Suzy Mack.
„Mi-au spus că bebelușul meu ar putea muri în brațele mele. Acest lucru m-a stresat atât de tare, încât soțul meu a intervenit în discuție și a confirmat că vrem să facem tot ce este posibil pentru a ne salva copilul.”
În ciuda acestor conversații dificile, Suzy Mack a beneficiat de o îngrijire excelentă în spital. Adesea simțea prezența lui Dumnezeu prin intermediul oamenilor care aveau grijă de ea, confirmând că luase decizia corectă.
Când s-a confruntat cu autocompătimirea și depresia, un capelan a venit și s-a rugat cu ea, un alt semn că Dumnezeu îi era alături.
A dezvoltat relații foarte bune cu asistentele, despre care spune că „erau ca niște îngeri care aveau grijă de mine.” Acest lucru i-a fost de mare folos atunci când, într-o zi, a simțit că ceva nu era în regulă.
„Aparatele indicau că totul era normal, dar intuiția mea spunea altceva. Din fericire, una dintre asistente m-a ascultat și a chemat un medic să mă examineze. S-a dovedit că aveam dilatație cinci centimetri.”
Mai devreme, ea rugase o asistentă să-i scoată branula, pentru a putea face un duș. Acum, când era transportată în sala de operație, s-a descoperit că nu avea unde să pună perfuzia.
Mack a spus: „Echipa medicală nu putea găsi o venă și începeam să mă simt copleșită. O femeie a venit dintre ei, m-a îmbrățișat și mi-a spus că Dumnezeu este cu mine și că totul va fi bine. Era exact ceea ce aveam nevoie. Știam că Dumnezeu mi-a trimis-o.”
O naștere care a sfidat toate așteptările
Când fiul său s-a născut, a venit pe lume cu pumnul ridicat, intrând triumfător în lume. A stat în Secția de Terapie Intensivă Neonatală timp de 90 de zile.
„A fost o perioadă dificilă pentru noi,” a spus Suzy Mack. „Nu aveam garanția că va veni acasă cu noi. Era cel mai mic copil din Secția de Terapie Intensivă Neonatală. Plămânii lui erau subdezvoltați. Când l-am adus acasă, a avut nevoie de oxigen timp de patru luni.”
Medicii i-au spus că fiul său, Ozzie, va avea nevoie de oxigen până la vârsta de doi ani, dar, odată ce a ajuns acasă, s-a dezvoltat bine. Totuși, a avut dificultăți legate de flexibilitate, din cauza restricțiilor mișcărilor atât în uter, cât și în Secția de Terapie Intensivă Neonatală.
„Ne-am pregătit mental pentru provocările care ne așteptau. La început a fost descurajant, dar el a crescut normal, deși este încă puțin mic la doi ani și jumătate. Urmează terapie ocupațională și fizică pentru a fi pregătit pentru școală. Suntem încântați de progresul său și, în mod uimitor, are ochi albaștri.”
Suzy Mack spune că, chiar dacă fiul său nu ar fi supraviețuit, nu ar fi avut regrete, pentru că știa că a făcut tot ce se putea ca el să trăiască:
„Miracolele se întâmplă; eu am trăit unul. Dumnezeu m-a răsplătit pentru credința mea. Nu cred că aș fi putut face față traumei de a face un avort și de a nu face tot ce mi-a stat în putință pentru a-mi salva fiul.”
***
Informăm despre probleme importante ale vieții, cauze reale și soluții reale pentru toți. Contribuie și tu la creșterea conștientizării pe teme esențiale.
Activează o donație lunară recurentă folosind datele de mai jos:
Asociația România pentru viață
CUI 41210611
RO88RNCB0082163895060001 – RON
RO07RNCB0082163895060004 – EURO
RO77RNCB0082163895060005 – USD
Ești jurnalist, traducător sau creator de conținut și vrei să contribui?
Scrie-ne la redactia@rolifenews.ro.
