Surogația este prezentată adesea ca o soluție generoasă: o femeie îi ajută pe alți oameni să aibă copilul pe care și-l doresc atât de mult. În spatele acestei imagini există însă o industrie în care interesele și dorințele adulților sunt mai importante decât copilul. Iar printre aceste dorințe se află, mult mai des decât se presupune, și aceea ca viața copilului să fie curmată atunci când părinții biologici doresc.
Cazul lui Stephanie Levesque Murphy arată cât de înrudită este logica surogației cu logica pro-choice/pro-avort: sunt văzute ca alegeri pline de compasiune, dar este ignorată complet viața copilului, care poate fi distrus dacă maturii aleg asta.
Stephanie Murphy dorise să poarte un copil pentru alți părinți pentru că era convinsă că le face un bine.
Când copilul a fost diagnosticat cu o afecțiune cardiacă gravă, dar tratabilă, părinții au cerut însă avortarea lui. Stephanie Murphy a refuzat.
Povestea ei a avut puțină publicitate în 2018, dar a devenit de interes în acest an, când ea a aflat despre cazul similar și foarte cunoscut al lui McKenna West, o altă mamă-surogat care a refuzat să avorteze un copil diagnosticat cu sindromul inimii stângi hipoplazice – HLHS. Stephanie Murphy a fost șocată: crezuse timp de aproape nouă ani că ceea ce i se întâmplase ei fusese o anomalie aproape imposibil de repetat. Acum vedea aceeași situație, inclusiv același diagnostic.
A vrut să devină mamă-surogat pentru a-i ajuta pe cei care nu puteau avea copii
Stephanie Murphy rămăsese însărcinată la 20 de ani cu fete gemene identice. Faptul că ea primise doi copii, în timp ce alți oameni încercau ani la rând fără succes să aibă măcar unul, a făcut-o să se gândească la surogație. Voia să ajute cuplurile afectate de infertilitate.
Prima agenție la care s-a adresat a respins-o însă tocmai pentru că Stephanie Murphy stabilise o limită foarte clară: nu ar fi acceptat să avorteze copilul la cererea părinților contractanți.
După doi ani a găsit o altă agenție, care i-a respectat poziția. A fost pusă în legătură cu un cuplu, iar de la început toți au fost de acord că avortul nu constituia o opțiune. Sarcina a decurs bine și copilul s-a născut. Ulterior, Stephanie Murphy a purtat un copil pentru un al doilea cuplu.
În 2017 a început cea de-a treia surogație.
La prima conversație cu noii părinți, aceștia i-au spus chiar ei că nu ar lua în considerare întreruperea sarcinii decât dacă viața ei ar fi pusă în pericol sau dacă medicii ar considera intervenția necesară medical. Pentru Stephanie Murphy, poziția lor corespundea în întregime cu ceea ce credea ea însăși.
Contractul pe care l-a semnat conținea însă o contradicție semnificativă. Potrivit relatării sale, într-o secțiune se preciza că femeia-surogat avea dreptul de a decide dacă acceptă sau nu un avort; într-o altă secțiune se spunea că trebuie să respecte dorințele părinților contractanți referitoare la avort.
La momentul respectiv nu a considerat că aceasta va deveni o problemă. Toți stabiliseră, înainte de semnarea contractului, că avortul nu va fi luat în calcul decât într-o situație excepțională.
Diagnosticul copilului
Sarcina a decurs normal până în săptămâna a 16-a, când medicii au constatat că băiatul suferea de sindromul inimii stângi hipoplazice, HLHS. Este o malformație cardiacă rară și gravă, în care partea stângă a inimii nu se dezvoltă corespunzător, dar pentru care există tratament chirurgical.
Stephanie Murphy a fost trimisă imediat la un cardiolog pediatru.
Ea își amintește că medicul a discutat foarte mult cu ea, i-a explicat gravitatea diagnosticului, dar și faptul că existau rezultate foarte bune atunci când intervențiile necesare erau efectuate la timp. I-a transmis că băiatul putea avea o viață bună și că operațiile aveau șanse importante de succes dacă tratamentul începea imediat după naștere.
Medicul i-a sunat și pe părinții contractanți și a vorbit cu ei aproape o oră.
Stephanie Murphy le-a trimis flori, împreună cu un mesaj prin care încerca să le transmită că sunt împreună în această încercare și că o vor depăși.
Când le-a scris ulterior că se gândește la ei, tatăl i-a răspuns că o iubesc și că o parte importantă din durerea lor venea din faptul că știau prin ce trece ea.
Abia a doua zi Stephanie Murphy a înțeles că părinții copilului priveau situația cu totul altfel decât ea.
„Părinții vor să avorteze”
În dimineața următoare a primit un telefon de la agenție. I s-a comunicat, într-o manieră comercială, că părinții doreau avortarea copilului.
Nu se așteptase deloc la aceasta.
Știa și că refuzul ei putea avea consecințe financiare: părinții puteau înceta să o mai plătească. Stephanie Murphy și-a sunat sora pentru a discuta situația. După conversație și-a dat seama că cele două fiice ale ei auziseră ce vorbea. Fetițele au întrebat-o direct dacă avea să îl omoare pe copil.
Răspunsul ei a fost categoric: „Categoric nu.”
Stephanie Murphy avea să spună mai târziu că este greu să nu alegi ceea ce consideri corect atunci când propriii copii te privesc și că în acel moment a înțeles limpede că trebuia să îl protejeze pe băiatul pe care îl purta în pântece.
Din acel moment, comunicarea dintre ea și părinții contractanți s-a făcut numai prin intermediul agenției.
A fost organizată o întâlnire de mediere, iar cuplul a venit în Texas.
Stephanie Murphy a programat atunci și o ecografie, sperând că părinții își vor vedea copilul și se vor răzgândi. La vremea respectivă, legislația din Texas prevedea și o perioadă de așteptare de 24 de ore după vizualizarea ecografiei înainte de efectuarea unui avort.
Părinții nu s-au prezentat însă la ecografie. De fapt, spune Murphy, nu participaseră la niciunul dintre controalele medicale ale sarcinii.
Medicul le-a spus că nu cunoaște niciun profesionist care ar recomanda avortul
După ecografie a avut loc o întâlnire între Stephanie Murphy, medici și părinții contractanți. Medicii le-au explicat cele trei intervenții chirurgicale de care copilul urma să aibă nevoie.
Potrivit lui Murphy, unul dintre medici l-a privit direct pe tată și i-a spus că nu cunoaște niciun profesionist medical care să le recomande avortarea acestui copil.
Părinții au rămas însă la decizia lor.
Murphy a mers până acolo încât s-a oferit să adopte ea băiatul. Spune că părinții au fost profund indignați de propunere.
Cuplul nu a încercat să o constrângă fizic să facă avort și a continuat să achite cheltuielile medicale, dar a încetat să îi mai plătească indemnizația convenită și să îi ramburseze veniturile pierdute atunci când lipsea de la serviciu pentru consultații.
Tatăl copilului a început, potrivit relatării lui Murphy, să o critice în fața medicilor. Atunci unul dintre medici i-a sugerat chiar să retragă documentele prin care autorizase transmiterea către părinți a informațiilor sale medicale. Stephanie Murphy a refuzat să facă acest lucru și a continuat să le permită accesul la documentele medicale, deoarece aceasta era obligația pe care și-o asumase contractual. Spune însă că, în condițiile deteriorării relației dintre ei, respectarea acestei obligații o făcea să se simtă deosebit de vulnerabilă.
A trebuit să își ia un al doilea serviciu
Pentru îngrijirea medicală necesară copilului, Murphy a început să facă drumuri la Dallas. Aceste deplasări îi afectau programul de muncă și veniturile.
În același timp, spune ea, cerințele părinților deveneau tot mai mari.
Situația financiară s-a deteriorat într-atât încât a trebuit să își găsească un al doilea serviciu.
Când a informat agenția despre dificultățile prin care trecea, părinții au acuzat-o că ar încerca să îi refuze copilului îngrijirea medicală.
Dar Stephanie Murphy se temea de exact contrariul.
Din informațiile pe care le primea, începuse să creadă că părinții intenționau ca după nașterea băiatului să îi ofere numai îngrijire de confort, fără operația necesară supraviețuirii.
Atunci când a cerut explicații agenției și medicilor, spune Stephanie Murphy, răspunsurile au devenit neclare: i s-a spus că nu exista încă o decizie și că situația urma să fie evaluată după naștere. Singura situație în care a auzit fără echivoc că băiatul va fi operat a fost atunci când părinții au declarat acest lucru presei.
În cele din urmă, părinții i-au dat lui Murphy 2.000 de dolari și au acceptat să îi plătească 500 de dolari lunar pentru cheltuielile legate de sarcină, plus 4.000 de dolari după naștere. Condiția, spune ea, era să respecte ceea ce îi cereau pentru restul sarcinii.
Murphy descrie perioada spunând că nu mai simțea că are practic nicio autonomie.
În același timp, trăia cu teama că după naștere părinții ar putea refuza operația care îi putea salva viața copilului. Se simțea, spune ea, complet neputincioasă.
Avocații nu au putut obține garanții pentru viața copilului
Situația s-a schimbat când șeful celei mai bune prietene a lui Murphy a aflat ce se întâmpla și s-a oferit să îi plătească avocați.
Aceștia le-au trimis părinților documente în care cereau ca băiatului să îi fie asigurat tratamentul chirurgical și argumentau că simpla „îngrijire de confort” nu putea înlocui tratamentul medical necesar supraviețuirii sale.
Povestea a ajuns ulterior în presă, iar jurnaliștii i-au contactat pe părinți.
În declarațiile publice, aceștia au spus că îi vor permite copilului să fie operat.
Murphy spune însă că această declarație nu îi putea oferi certitudinea că operația avea să fie efectuată într-adevăr: ceea ce spuneau părinții presei nu demonstra că băiatul avea să primească tratamentul de care depindea supraviețuirea sa.
După apariția poveștii în presă, părinții au refuzat să îi mai plătească cei 4.000 de dolari promiși la naștere.
L-a văzut câteva clipe. De atunci nu mai știe nimic despre el
În decembrie 2017, Stephanie Murphy a născut prin cezariană.
L-a putut vedea foarte puțin pe băiatul pe care, în relatarea sa, îl numește „Luca”.
Apoi copilul a fost luat.
Nu l-a mai văzut niciodată.
În cei aproape nouă ani care au trecut până la relatarea publicată în septembrie 2026, nu primise nicio fotografie și nicio veste despre el.
Nu știe nici măcar numele pe care i l-au dat părinții.
Și, cel mai dureros, nu știe dacă este în viață.
Murphy spune că s-a întrebat dacă, atunci când copilul a fost luat din încăpere, nu cumva era dus spre moarte și dacă următoarea dată când îl va vedea va fi abia după propria ei moarte.
Stephanie Murphy a realizat că în surogație copilul nu are drepturi de om. Ea l-a iubit pe copil ca om, părinții lui îl tratau ca pe un produs care poate fi distrus dacă nu e de calitatea dorită.
Ea crede că surogația se poate modifica astfel încât să fie respectate drepturile de om ale copilului, dar nu își dă seama că acestea sunt negate încă de la modalitatea concepției: majoritatea celor care apelează la fertilizarea în vitro (necesară surogației) nu văd copiii creați ca pe oameni, ci ca pe o proprietate a lor, de care dispun pentru a-și împlini dorința de a avea un copil, fără să conteze viețile care sunt distruse în acest proces.
Credea că ceea ce i s-a întâmplat ei nu se va repeta
Ani la rând, Stephanie Murphy a privit experiența sa ca pe un caz extrem și probabil unic.
De aceea a fost atât de tulburată când, în 2026, a aflat povestea lui McKenna West.
Și McKenna West era mamă-surogat. Și copilul purtat de ea fusese diagnosticat cu HLHS. Și în cazul ei părinții au dorit avortarea copilului, iar femeia care îl purta a refuzat.
Stephanie Murphy spune că fusese convinsă că experiența sa reprezenta o anomalie totală și că nu și-ar fi imaginat că ar putea vedea din nou o situație atât de asemănătoare, până la același diagnostic.
Cazul McKenna West i-a reaprins dorința de a schimba legislația și formularea contractelor de surogație.
Între timp, spune ea, a aflat și alte povești grave din această industrie și a devenit tot mai conștientă de problemele etice pe care le presupune.
Dar cine privește lucrurile din perspectiva copilului?
Experiența a determinat-o pe Murphy să privească altfel chiar și un element care este considerat normal în surogație: separarea copilului de femeia care l-a purtat în burtică imediat după naștere.
Ea spune că înțelege rațiunea pentru care copilul este luat de lângă mama-surogat, dar se întreabă dacă aceasta înseamnă cu adevărat să fie pus copilul pe primul loc.
Evident că răspunsul este „nu, copilul nu este pus pe primul loc”.
Nou-născutul trece deja prin stresul nașterii, iar apropierea fizică de femeia care l-a purtat nouă luni în pântece îl ajută să își regleze temperatura, ritmul cardiac și alte funcții. Stephanie Murphy regretă că, în cazul lui Luca, nu i s-a permis să îl țină piele pe piele după naștere. În loc de aceasta, spune ea, băiatul a fost luat imediat de lângă ea.
Este cu atât mai semnificativ că această critică vine de la o femeie care spune că și-a iubit experiențele de surogație și că i-ar fi greu să vadă această practică dispărând cu totul.
Live Action atrage atenția și asupra altor probleme fundamentale ale surogației. Procedura presupune de regulă producerea de embrioni în laborator, evaluarea și clasificarea lor și alegerea celor considerați potriviți, ceilalți fiind cel mai adesea distruși. Presupune plata unei femei pentru folosirea corpului ei pe durata sarcinii și creează riscul ca femeile vulnerabile financiar să fie exploatate. Contractele pot transforma femeia care poartă copilul într-o persoană supusă pentru luni întregi controlului altor adulți. Iar cazurile lui Stephanie Murphy și McKenna West arată că ea poate ajunge să fie presată să accepte avortarea unui copil cu care a dezvoltat deja o legătură puternică.
Dorința de a avea copii este firească. Suferința infertilității este reală. Iar intenția multor femei care acceptă să devină mame-surogat poate fi sincer generoasă. Dar soluția nu poate fi una care, pentru a răspunde dorinței sau suferinței adulților, sacrifică viața copiilor.
Ca și în cazul crizei de sarcină, unde avortul este văzut în mod fals ca o soluție din empatie, soluția reală este adopția.
Încredințarea spre adopție ajută o femeie însărcinată să evite și avortul, și dificultatea de a crește copilul. Adopția ajută o femeie care nu poate să conceapă sau să poarte copii în burtică să aibă copii. Astfel, adopția salvează vieți de copii și ajută conștiința maturilor să nu se încarce cu luarea vieții unor copii nevinovați pentru a-și împlini dorințele.
