O tânără de 19 ani nu avea nevoie ca dorința ei de moarte să fie validată, ci de speranță, tratament și sprijin
Omar și Cissy Dekker, un cuplu din Olanda, au acceptat decizia fiicei lor Iris de a-și provoca moartea prin „oprirea voluntară a alimentației și hidratării” (VSED), după ani de luptă cu depresia, gânduri suicidare și suferință psihică severă. Tânăra a murit cu doar cinci zile înainte de a împlini 20 de ani, într-un hospice, după ce medicii au recurs inclusiv la sedare terminală.
Cazul, relatat de publicația The Free Press, readuce în atenție o problemă gravă: extinderea eutanasiei și a sinuciderii asistate către persoane cu afecțiuni psihice, inclusiv adolescenți și tineri. În astfel de situații, riscul major este ca dorința de moarte a unei persoane vulnerabile să fie tratată ca o decizie lucidă și definitivă, în loc să fie înțeleasă ca simptom al unei suferințe care cere ajutor.
Depresie din copilărie și tentative repetate de suicid
Potrivit părinților, Iris s-a confruntat încă din copilărie cu depresie severă, idei suicidare și tulburare neurologică funcțională (FND), o afecțiune care poate provoca paralizie, convulsii sau probleme de vedere.
Mama ei povestește că, înainte de a pleca la serviciu, Iris îi spunea deseori:
„Poți să-mi pui o pernă peste cap ca să mor? Te rog, fă să se oprească suferința mea.”
Un asemenea strigăt nu poate fi citit ca o cerere senină de „autonomie”, ci ca expresia unei suferințe extreme. Când un copil sau un adolescent cere să moară, primul răspuns al adulților și al sistemului medical trebuie să fie protejarea vieții, intensificarea sprijinului și căutarea unor soluții terapeutice, nu deschiderea unei căi medicalizate spre moarte.
La doar 15 ani, adolescenta încercase deja de două ori să se sinucidă. În acest context, este cu atât mai grav faptul că, potrivit relatării, psihologul ei nu ar fi orientat familia spre forme mai intense de tratament și sprijin psihiatric, ci ar fi sugerat eutanasia, prezentând-o drept o modalitate „mai umană” de a muri.
Această formulare este una dintre cele mai periculoase inversări morale ale culturii morții: moartea provocată ajunge să fie prezentată drept „umană”, în timp ce lupta pentru viață, sprijinul de durată și răbdarea alături de persoana bolnavă par să fie puse în plan secund.
În Olanda, legea permite copiilor de 16 ani să solicite eutanasia fără acordul părinților. După ce a împlinit 16 ani, Iris a depus oficial cererea. Faptul că un minor aflat în suferință psihică poate intra pe un asemenea traseu arată cât de fragilă devine protecția vieții atunci când sistemul începe să trateze moartea ca opțiune medicală.
Tatăl ei a declarat:
„M-am gândit că, dacă asta o împiedică să încerce să se omoare, atunci e în regulă.”
Afirmația arată drama unui părinte copleșit, dar și capcana logică în care ajunge o societate care normalizează eutanasia. A considera eutanasia o soluție pentru a preveni suicidul înseamnă, în fond, a accepta scopul suicidului prin mijloace medicale. În loc ca impulsul de autodistrugere să fie combătut, el este organizat, asistat și, în cele din urmă, validat.
Tratamentul nu mai urmărea vindecarea, ci îndeplinirea condițiilor pentru eutanasie
În anii următori, Iris a încercat diferite terapii, inclusiv tratament cu ketamină și electroșocuri (ECT). Însă, potrivit tatălui ei, scopul acestor încercări nu mai era, în primul rând, recuperarea:
„Voia să se asigure că a încercat totul, pentru ca clinica de eutanasie să nu-i respingă cererea.”
Această frază este esențială pentru înțelegerea cazului. În loc ca tratamentul să fie orientat spre viață, el pare să fi fost transformat într-o etapă procedurală pe drumul spre moarte. Terapiile nu mai apăreau ca pași ai speranței, ci ca dovezi necesare pentru ca cererea de eutanasie să poată fi acceptată.
Dosarele medicale vorbeau despre o „dorință persistentă de eutanasie” și „niveluri ridicate de suferință”, dar nu afirmau că situația era imposibil de tratat. Iar această distincție este decisivă. Faptul că o persoană suferă profund și cere în mod repetat să moară nu înseamnă că boala ei este incurabilă sau că societatea trebuie să îi confirme deznădejdea.
Totuși, medicii au început să considere depresia ei drept „rezistentă la tratament”, deși numeroși specialiști contestă ideea că depresia ar putea fi declarată definitiv incurabilă. În cazul tinerilor, o asemenea etichetă este cu atât mai riscantă: poate transforma o etapă dramatică a bolii într-o sentință definitivă.
Psihiatrul Jim van Os, de la University Medical Center Utrecht, a explicat fenomenul astfel:
„Toată lumea începe să creadă că situația este fără speranță — medicii, părinții și pacientul. Apoi eutanasia începe să pară singura soluție.”
Această observație arată exact mecanismul prin care cultura morții se instalează: nu doar pacientul își pierde speranța, ci și cei din jur încep să creadă că nu mai există viitor. În acel moment, eutanasia nu mai apare ca o „alegere liberă”, ci ca rezultatul unei prăbușiri colective a speranței.
Când suferința este prezentată ca destin definitiv
În timpul unei călătorii în Scoția, în 2025, Iris le-a spus părinților că este pregătită să moară:
„Nu mă simt diferit. Încă vreau să mor. Nu se va îmbunătăți nimic pentru mine.”
Aceste cuvinte nu ar trebui citite ca dovadă că moartea era soluția, ci ca expresie a unei depresii care îi întunecase orice perspectivă asupra viitorului. Pentru o persoană aflată în suferință psihică severă, sentimentul că „nimic nu se va îmbunătăți” poate părea absolut. Tocmai de aceea, ceilalți – familia, medicii, societatea – trebuie să păstreze speranța atunci când bolnavul nu o mai poate vedea.
Iris a mai spus că a avut prieteni, părinți iubitori și experiențe frumoase, însă credea că va rămâne bolnavă pentru tot restul vieții. Această convingere nu trebuie transformată în criteriu pentru moarte. Faptul că o persoană bolnavă nu mai poate întrevedea vindecarea nu înseamnă că vindecarea, ameliorarea sau o viață trăită cu sprijin devin imposibile.
Când clinica de eutanasie nu a răspuns cererii sale, Iris a ales VSED – adică refuzul voluntar al hranei și apei până la moarte. În Olanda, această practică este inclusă în sistemul medical pentru persoanele care nu pot primi eutanasie.
Această includere a VSED în sistemul medical este profund problematică. Oprirea hranei și apei până la moarte nu devine mai puțin gravă pentru că este supravegheată medical. Dimpotrivă, atunci când sistemul medical acompaniază un asemenea proces fără să mai pună în centru salvarea vieții, el riscă să transforme abandonul într-o procedură acceptabilă.
La 19 ani, adolescenta a fost internată într-un hospice. Prezența ei acolo, la o vârstă la care viața abia începe, arată cât de dramatic se poate schimba sensul îngrijirii atunci când medicina nu mai apără viața vulnerabilă, ci gestionează drumul spre moarte.
Sedarea terminală și confuzia dintre iubire și acceptarea morții
Pe măsură ce starea ei s-a agravat, medicii au propus sedarea terminală, iar Iris a acceptat. Într-un asemenea context, sedarea nu mai apare doar ca o intervenție medicală de alinare a suferinței, ci ca parte a unui traseu în care moartea fusese deja acceptată drept final dorit.
Tatăl ei a spus după moartea fetei:
„Părea atât de fericită. Nu puteam să-i ofer mai multă iubire decât lăsând-o să plece.”
Afirmația este dureroasă și trebuie citită cu compasiune față de un părinte aflat într-o situație-limită. Dar ea nu poate fi lăsată fără răspuns critic. A „lăsa să plece” un copil care cere să moară din cauza depresiei nu trebuie prezentat ca forma supremă a iubirii. Iubirea adevărată față de o persoană suicidară nu constă în confirmarea dorinței ei de moarte, ci în a rămâne de partea vieții ei chiar și atunci când ea însăși nu mai poate face acest lucru.
Mama ei a declarat că era greu să accepte că propria fiică nu mai voia să trăiască, însă medicii le-au transmis în repetate rânduri că „nu mai există nimic de făcut”.
Această formulare – „nu mai există nimic de făcut” – este una dintre cele mai periculoase propoziții care pot fi spuse în fața unei persoane tinere cu suferință psihică. Chiar și atunci când vindecarea este dificilă, întotdeauna rămân de făcut lucruri esențiale: protejarea vieții, prezența, sprijinul, tratamentul, schimbarea mediului, răbdarea, însoțirea și refuzul de a transforma deznădejdea în verdict.
Tot mai mulți tineri eutanasiați pentru probleme psihice
Mai mulți psihiatri pediatri din Olanda au avertizat că eutanasia nu ar trebui permisă în astfel de cazuri și recomandă o abordare de tip „nu acum” pentru persoanele sub 25 de ani care suferă de boli psihice.
Această poziție este mult mai apropiată de datoria fundamentală de protejare a tinerilor vulnerabili. La adolescenți și tineri, suferința psihică poate fi intensă, dar evoluția personală, tratamentele, relațiile și schimbarea contextului pot modifica radical perspectiva asupra vieții.
Specialiștii invocă dezvoltarea incompletă a creierului, influența social media, presiunea grupului și posibilitatea apariției unor tratamente mai eficiente în viitor. Toate aceste elemente ar trebui să ducă la prudență maximă și la întărirea protecției vieții, nu la lărgirea accesului la eutanasie.
Cu toate acestea, eutanasia pentru suferințe psihice devine tot mai frecventă în Olanda. Faptul că numărul acestor cazuri crește nu este un semn de progres, ci un semnal de alarmă. O societate nu devine mai umană atunci când oferă mai ușor moartea persoanelor aflate în depresie, ci atunci când găsește mai multe forme de a le ține aproape de viață.
Conform datelor oficiale:
• opt persoane sub 25 de ani au murit prin eutanasie pentru probleme psihice în 2023;
• 13 în 2024;
• iar șapte în 2025.
Aceste cifre nu trebuie privite ca simple statistici medicale. Fiecare număr înseamnă un tânăr aflat în suferință căruia societatea nu i-a mai transmis suficient de clar că viața lui merită apărată. În loc să normalizeze fenomenul, aceste date ar trebui să provoace o întrebare incomodă: cum s-a ajuns ca moartea unor tineri cu probleme psihice să fie inclusă în registre oficiale ca rezultat acceptabil al sistemului medical?
În Olanda, copiii de la 12 ani pot fi eligibili pentru eutanasie dacă medicii consideră că suferința lor este „insuportabilă și fără speranță”.
Această formulare legală este extrem de gravă. Niciun copil nu ar trebui să fie așezat într-un cadru în care propria suferință este evaluată ca argument pentru moarte. Când un copil suferă, răspunsul unei societăți sănătoase nu poate fi: „viața ta poate fi încheiată”, ci: „nu ești singur, nu te abandonăm, vom căuta ajutor împreună”.
O cultură care transformă vulnerabilitatea în condamnare la moarte
Cazul lui Iris ridică întrebări profunde despre modul în care societatea tratează persoanele vulnerabile. În loc ca o adolescentă cu depresie severă să fie înconjurată de speranță, sprijin și tratament orientat spre recuperare, sistemul medical a ajuns să îi valideze dorința de moarte.
Aceasta este una dintre marile rupturi morale ale culturii morții: suferința nu mai este întâmpinată în primul rând cu solidaritate, ci cu proceduri prin care persoana vulnerabilă poate fi ajutată să dispară. Limbajul compasiunii este păstrat, dar sensul compasiunii este răsturnat.
Pentru mulți critici ai eutanasiei, astfel de cazuri demonstrează pericolul unei culturi în care suferința psihică nu mai este întâmpinată cu ajutor, răbdare și speranță, ci cu acceptarea ideii că anumite vieți nu mai merită trăite.
În fața unei persoane care spune „vreau să mor”, răspunsul uman nu este să organizăm moartea, ci să apărăm viața. Mai ales când este vorba despre un adolescent sau un tânăr cu depresie, societatea trebuie să fie vocea speranței pe care el nu o mai poate auzi.
Informăm despre probleme importante ale vieții, cauze reale și soluții reale pentru toți. Contribuie și tu la creșterea conștientizării pe teme esențiale.
Activează o donație lunară recurentă folosind datele de mai jos:
Asociația România pentru viață
CUI 41210611
RO88RNCB0082163895060001 – RON
RO07RNCB0082163895060004 – EURO
RO77RNCB0082163895060005 – USD
Ești jurnalist, traducător sau creator de conținut și vrei să contribui?
Scrie-ne la redactia@rolifenews.ro.
