Aș vrea să îmi încep discursul cu o întrebare:
Te-ai gândit vreodată: de ce exist?
Dacă v-aș spune că era aproape să nu existăm?
În realitate, nu cred că ne dăm seama cât de exactă și lipsită de întâmplare este existența noastră.
Știința ne spune că probabilitatea ca fiecare dintre noi să existăm, cu identitatea noastră distinctă, unică, este nici mai mult, nici mai puțin de 1 la 400 de trilioane. Cu alte cuvinte, este aproape un miracol că suntem aici.
Pentru a ilustra acest lucru, ne putem imagina următoarea scenă: pe fundul oceanului trăiește un peștișor. Dintr-o poziție necunoscută, arunci la întâmplare un colac de salvare pe suprafața oceanului. Care este probabilitatea ca acel peștișor să înoate spre suprafață și ajungă în interiorul acelui colac?
Am zice 0, dar nu e chiar 0. E tot numărul acela infim de mic pe care l-am zis mai înainte.
Este aceeași cu probabilitatea ca noi să existăm.
Peștișorul nu știu dacă iese, dar noi existăm!
Existăm așa cum ne știm, unici complet. Nimeni, nicicând, niciunde nu este identic cu noi. Această unicitate nu începe la 18 ani – maturitate, nici la 14 ani – când primim buletinul de identitate, nici la naștere – când sunt înscriși în registrele populației.
Nu, unicitatea noastră începe într-un moment anterior tuturor momentelor vieții noastre. Unicitatea noastră începe și ne definește din momentul concepției. De atunci trupul nostru are un ADN unic, un cod care nu se va mai repeta niciodată în istorie. De atunci existăm ca suflet. De atunci începem să primim lucruri din afara noastră, care ne ajută să ne dezvoltăm, dar nu ne schimbă identitatea.
În burtica mamei suntem hrăniți, apoi ne hrănește la pieptul ei, apoi învățăm să ne hrănim singuri. Dar în nici un moment hrana nu ne transformă în oameni, ci ajută omul care suntem să se crească și să se dezvolte. La fel se întâmplă cu tot ce primim din exteriorul nostru.
Nimeni, niciodată nu se poate dezvolta singur. Nimeni, niciodată nu se poate apăra singur de ceea ce i-ar putea opri dezvoltarea. De aceea, nimeni, niciodată nu poate supraviețui singur.
Cel mai puternic om de planetă, oricare ar fi el, cel mai capabil om din lume, cel mai – cum vreți dumneavoastră – are nevoie de alți oameni pentru a trăi. Aceasta este o lege a existenței. Depindem de ceilalți ca să en dezvoltă, ca să fim apărați, ca să trăim. Și atunci, dacă noi, cei în viață, depindem de alții și alții ne ajută să trăim, de ce nu considerăm normal să dăm acest serviciu mai departe? De ce nu considerăm ciudat că celor mai vulnerabili dintre noi refuzăm să le oferim acest serviciu? Mai ales că nouă ni s-a oferit exact în momentele în care îl refuzăm lor?
Un copil nenăscut are nevoie de hrană, de apărare – la fel ca fiecare dintre noi. În lipsa lor, el va muri – ca fiecare dintre noi.
Dacă egoismul este motivul pentru care alegem să nu oferim unor copii nenăscuți sprijinul necesar vieții lor, aș zice că și din acest motiv, nu prea bun – egoismul – ar fi normal să le oferim sprijinul să îți continue viața.
Da, este infinit de nedrept să i se anuleze cuiva dreptul la viață de către oamenii care trăiesc pentru că alții i-au ajutat și îi ajută să trăiască.
Dar este infinit de nedrept și pentru toți cei care nu se vor mai bucura de existența lui unică. Începând cu părinții lui – și mai ales pe mama lui.
Este nedrept pentru toți cei care l-ar fi cunoscut, pentru cei cu care ar fi interacționat, pentru cei care l-ar fi ajutat și pentru cei pe care i-ar fi ajutat și bucurat.
Gândește-te la oamenii care ți-au influențat viața: frați, surori, prieteni, profesori. Ce ar fi fost dacă ei nu ar fi existat?
Fiecare om contează în mod unic.
Dacă v-a plăcut cum a cântat Mădălina Coca, să știți că nimeni, niciodată, nu a cântat, nu cânta și nu va cânta exact ca ea.
Dacă v-a emoționat ce a spus Nikolas, că știți că nicio persoană, și nicio persoană cu sindromul Treacher Collins – Franceschetti, nu a transmis, nu transmite și nu va transmite exact ce ne-a transmis el. Sensibilitatea lui, ca și a fiecăruia dintre noi, e unică. Dragostea lui de Dumnezeu e unică. Viața lui e un dar unic, absolut unic, ca viața fiecărui om.
Și atunci, de ce să nu alegem să sprijin așa cum au ales și aleg alții să sprijine viața noastră?
Mă îndemn și vă îndemn să avem curaj să CONTĂM.
Să avem DRAGOSTE să contăm atunci când e nevoie. O vorbă, un gest pot face diferența dintre viață și pierderea vieții.
Fiecare faptă contează.
Fiecare vorbă contează.
Fiecare gând și fiecare rugăciune contează.
Exist pentru că eu contez pentru alții și, în primul rând, contez pentru Dumnezeu. Exist pentru că alții contează pentru mine.
Teodora Diana Paul are 23 de ani și este președinta Asociației Studenți pentru viață București, care co-organizează Marșul pentru Viață București.
Informăm despre probleme importante ale vieții, cauze reale și soluții reale pentru toți. Contribuie și tu la creșterea conștientizării pe teme esențiale.
Activează o donație lunară recurentă folosind datele de mai jos:
Asociația România pentru viață
CUI 41210611
RO88RNCB0082163895060001 – RON
RO07RNCB0082163895060004 – EURO
RO77RNCB0082163895060005 – USD
Ești jurnalist, traducător sau creator de conținut și vrei să contribui?
Scrie-ne la redactia@rolifenews.ro.
