În emisiunea „Ortodoxia, fântâna vieții” de la Radio Renașterea, Adrian Opre, decanul Facultății de Psihologie și Științele Educației din cadrul Universității Babeș-Bolyai, intră în dialog cu Pr. Grigorie Foltiș, duhovnicul Facultății de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, pe tema „Omul între adevărata pocăință și vinovăția psihologică”.
„Nu-i suficient ca eu să mă căiesc de păcat, trebuie să mă și schimb”
Pr. Grigorie Foltiș: Domnule profesor, atunci când se face o confuzie între pocăință, ca exercițiu ascetic, și ceea ce dumneavoastră numiți în psihologie, vinovăție patologică, omul ajunge mai degrabă într-o stare de deznădejde, iar nu de bucurie. Ce ne puteți spune despre aceasta din experiența psihologică pe care o aveți?
Prof. Adrian Opre: Cred că e bine să facem distincția între căință și pocăință. În psihologie, pe termenul de regret, de vină, noi am mers mai degrabă spre ceea ce înseamnă mai întâi căință, în sensul că aceasta este o parte componentă a pocăinței, dar nu suficientă. Căința cuprinde doar etapa preliminară a pocăinței. Am conștientizat păcatul, recunosc greșeala și o regret. În schimb, pocăința începe abia după ce eu decid să mă și schimb.
Nu-i suficient ca eu să mă căiesc de păcat, trebuie să mă și schimb. Dacă rămân doar la etapa de început, atunci eu rămân la regretul psihologic și la vina nevrotică. Îmi dau seama că am greșit, recunosc acest lucru și cad în păcatul deznădejdii, prin autoînvinovățire.
M-ați întrebat dacă există diferență între pocăință și regretul psihologic. Dar până aici ar trebui să deosebim acest regret de vina nevrotică din punct de vedere psihologic. Vina nevrotică este aceea când eu conștientizez că am greșit ceva, îmi dau seama că e greșeala mea, mă învinovățesc și trăiesc intens un sentiment de responsabilizare acut. Adică îmi asum răspunderea, dar într-o formă nevrotică, autoblamatoare, ceea ce aduce foarte multe probleme ființei umane.
Regretul în schimb, înseamnă că îmi asum greșeala, o recunosc, dar nu mă blamez pentru ea. În cazul regretului, eu blamez fapta mea, gândul meu, nu pe mine, nu ființa mea, nu pe chipul lui Dumnezeu din mine, ar spune teologii.
„Nu cumva să blamăm persoana pentru ceea ce face”
Teologia e foarte limpede că părintele nu condamnă păcătosul, ci condamnă păcatul acesteia. În psihologie există o tendință foarte clară să atragă atenția asupra acestei distincții și noi suntem educați când facem formarea în psihoterapie și consiliere ca nu cumva să blamăm persoana pentru ceea ce face. Nu cumva să punem semnul identității, egalității între faptul lui și el, esența lui, că l-am pierdut. În cazul în care eu accentuez cuvintele mele cu dibăcie, cu delicatețe, că ceea ce gândește el, ceea ce face el, ceea ce emoționează el e nesănătos, îl fac partenerul meu, el e motivat să se schimbe. Dacă îi spun că „ești un păcătos, un netrebnic”, l-am pierdut, pentru că el își dezvoltă o imagine a neputinței lui, nu își mai vede resursele. Eu vreau să îl ajut pe el să își vadă resursele. El se tămăduiește prin intenția propria, teologic vorbind, cu ajutorul lui Dumnezeu, mijlocitor fiind preotul.
Aș face distincția între pocăință și vina nevrotică ca fiind termeni nesuperpozabili și de condamnat vina nevrotică, și aș apropia pocăința de regretul psihologic cu o precizare: regretul psihologic nu ajunge la nivelul pocăinței teologice. Regretul merge până la a-ți vedea păcatul, a-ți asuma responsabilitatea și a vrea să te schimbi, dar e o schimbare într-o abordare laică, într-o ecuație în care Dumnezeu nu e prezent. Dacă, în schimb, vorbim de consilierea pastorală sau psiho-pastorală, în această ecuație a căinței vine și Mântuitorul și aceasta devine pocăință.
Omul vine la psiholog cu propria interpretare privind suferința lui
Pr. Grigorie Foltiș: Ați zis mai devreme că e important să vulnerabilizăm gândurile și să le dezbatem sau să le disputăm. Aș vrea să vedem acum această disputare a gândurilor. Pe de-o parte gândul care mi-a venit așa – cumva automat – a fost ca să îți accepți acest exercițiu trebuie sa fii puțin smerit, să asumi faptul că s-ar putea ca interpretarea ta să nu fie cea potrivită. Să accepți interpretarea unui altuia. Dar acum, ce doresc să vă întreb eu, care este originea sorginte a interpretărilor noastre? De ce un anumit eveniment din viața noastră, eu s-ar putea să-l interpretez într-un anumit fel, care să devina disfuncțional pentru viața mea, iar dumneavoastră s-ar putea să-l interpretați într-un fel care să va facă viața mult mai bună.
Prof. Adrian Opre: Atât in teologie, sunt convins că de aceea mă întrebați, dar în psihologie cel puțin la fel de mult, este de o deosebită importanța această interpretare pe care fiecare dintre noi o dăm realității, pentru ca ea poartă amprenta subiectivității, poartă amprenta istoriei noastre de viață, poartă amprenta interpretărilor noastre, acum, experiențelor proxime sau distale, toată viața noastră este aceste interpretări.
Cât am crede în noi că suntem oameni sănătoși, dacă percepem cât mai obiectiv realitatea, în fapt, e greu s-o percep obiectiv, o filtrez, o interpretez, o distorsionez, repet, fie negativ, fie pozitiv. Acestea sunt foarte importante și în psihologie se discută mult pe această interpretare, de altfel și în terapie si în distorsiune, sunt foarte importante pentru că uitați-vă, la noi când vin, exact ca la duhovnic, când vin oamenii cu suferințe psihice, când vin – noi spunem clienți mai degrabă decât pacienți chiar dacă termenul are alte conotații care poate să însemne clientul e cel care plătește, dincolo de aceste, să zic, aspecte interpretative, nu vine doar cu suferința lui – el nu vine numai cu necazul lui, nu vine numai cu apăsarea lui sufletească, cu durerea lui, el vine – și aici greșim mulți dintre noi – vine și cu o proprie interpretare privind suferința lui.
Adică, cei mai mulți au propriile explicații: ce le-a cauzat suferința, ce le-a adus suferința asta, ce anume le-o sporește și le-o accentuează și ce ar putea chiar să le-o elimine. Și te întrebi, dacă omul ăsta vine cu suferința dar vine și cu interpretarea, vine și cu variabile sau factorii care o pot slăbi sau întări și mai știe soluția, ce caută aici? Nu așa te întrebi firesc? Acuma să știți ceva: numărul celor care vin să ne caute pe noi e mult mai mic decât a celor care au suferință. De ce?
Pentru că, pe de-o parte, unii merg la biserică, deci fără să meargă la psiholog, asta e evident, dar mă refer la alții care nu merg nici la psiholog nici la preot. Sunt cei care au aceste lucruri și au și încredere în soluțiile lor, le pun în practică și sunt soluții bune și lucrează, adică ele operează. Este ceea ce se întâmplă de fapt cu cel care vine la noi după mai multe sesiuni de terapie, învață tehnici de a face față și la alte probleme, astfel încât se confruntă cu ele si să le poată depăși singur. Dar e un număr, totuși, mare de oameni care au aceste aspecte dar n-au încredere în ele și vin ca noi să le validăm. Vine la preot ca să-i fie validată soluția. Și, uneori, din păcate vin și cei care au soluții eronate si sunt îndărătnici, și vor să te convingă pe tine ca preot, pe tine ca psiholog că soluțiile lor sunt bune, numai ca să o validez, numai ca să o pună în practică și atunci trebuie să luptăm mult cu aceia. Ține de interpretare lucrul ăsta.
Psihologul și pacientul trebuie să aibă aceeași interpretare a suferinței
Noi spunem că omul are boala și interpretarea ei. Ca să-i faci o terapie într-un anumit angajament, în școala psihanalitică, umanistă, cognitivă, comportamentală, care sunt școlile astea multe din psihologie eu, trebuie mai intâi să văd dacă el gândește boala lui în termenii mei, interpretarea mea, pentru că toată terapia mea va fi fundamentată de interpretarea mea.
Eu am o interpretare privind boala, sănătatea sau boala, soluțiile de tămăduire, sănătatea și el trebuie să aibă o interpretare similară cu a mea, altfel, eu nu pot lucra cu el. Merge la altcineva, la alt terapeut, în altă școală, la altă interpretare, că aceeași suferință are interpretări, uneori, sensibil diferite în psihanaliză, în behaviorism, în cogntivism, așa încât eu am mare nevoie să verific interpretările lui, pentru că interpretările lui se vor răsfrânge în praxisul lui, practica lui va purta amprenta interpretării lui. Și înainte de a-i da lui – că asta greșesc foarte mulți terapeuți – îi dau imediat un canon să facă ceva, un canon doar, o temă de casă cum ar fi, dar fără să explice ce e în spatele lui. Și nu are eficiență pentru că va aplica mecanic, poate va aplica inadecvat ca și context, ca timp, ca durată.
Pr. Grigorie Foltiș: Ce e în spate, în sensul că la ce îl ajută?
Prof. Adrian Opre: Și la ce îl ajută, dar și pe ce se fundamentează. Adică ce interpretare există privind boala lui, păcatul lui? Apropo că boala înseamnă păcat, că boala vine, teologic vorbind, din păcat, din cădere, el trebuie să accepte lucrul ăsta. Și dacă acceptă lucrul acesta, va înțelege de ce eu lupt cu ispitele din gândurile sale, cu faptele sale, ca să-l scap pe el de o boală care e boală psihică sau, uneori, chiar somatică. Deci la asta mă refer, că interpretările sunt foarte, foarte importante, pentru că, în funcție de interpretarea pe care o dau eu suferinței, tămăduirii, sănătății, va fi și fapta mea în tot ceea ce fac eu.
Ce e canon în duhovnicie, e sarcină de casă în psihologie
Chiar și în cadrul pocăinței, eu trebuie să îi explic ce înseamnă urcușul acesta al pocăinței ca el să facă faptele pocăinței. Preotul dă canon, noi dăm canon, noi spunem homework, teme, sarcini de casă, sunt canoanele noastre. Fac practica terapeutică din sesiune și apoi sarcină de casă, canonul, dar trebuie să le explici încă ceva: când vine la următoarea sesiune, eu cu aia încep. Ți-ai făcut „canonul”? Nu l-ai făcut? Și uneori îți dai seama că ceva intervine și vei lucra tocmai acel lucru. Acolo e problema lui curentă, faptul că refuză să-și facă canonul. Poate și în teologie e important lucrul acesta. De aia e bine să fie o relație foarte apropiată cu duhovnicul, nu să fie așa, o bifare: mă duc și mă pun la coadă de Paști, de Crăciun și trei minute la spovedit.
Duhovnicia înseamnă mult mai mult, înseamnă o relație de lungă durată, de cunoaștere reciprocă, de urmărire atentă a faptului, a modului în care își pune în practică canonul, nevoința lui, a și pune în practică canonul, și piedicile ce apar, ce le împiedică, ce ispite are. Și uneori preotul, duhovnicul asta lucrează, la fel și noi. Uneori ne schimbăm întreaga agendă terapeutică, focalizându-ne pe piedicile, obstacolele, care se interpun în intenția lui de a pune în practică canonul dat de noi: lupta cu gândul, lupta cu emoția, lupta cu comportamentul.
Așa și canonul bisericesc, ți se dă: un canon cognitiv (rugăciunea), un canon comportamental (metania), un canon biologic (postul). Deci și noi dăm la fel: sarcini cognitive, comportamentale, biologice etc. Repet, numai că atunci când abordarea e laică, nu e prezentă în ecuația aceasta expresia „Dumnezeu, Mântuitorul”, e doar perspectiva laică, dar cu scopul comun de a-l înnoi pe om. Când am și în ecuație pe Dumnezeu, deja am alt obiectiv.
Un Dumnezeu al pedepsei versus un Dumnezeu al iertării
În adevăr, simți diferențele foarte importante între omul care Îl are pe Dumnezeu în ecuație, dar un Dumnezeu al pedepsei, versus un Dumnezeu al iubirii. Diferențele sunt colosale. Uneori, un om bine intenționat, religios, practicant, dacă rămâne în mintea lui cu un Dumnezeu neiertător, drept, judecător aspru, va putea cădea în emoții negative disfuncționale: cade în vină, în sensul de culpă, cade în deznădejde, cade în anxietate, cade în depresie. De ce? Pentru că tot timpul se teme că acest Dumnezeu îl va pedepsi, pentru că își vede neputința sa. Dacă Îl vede pe Dumnezeu ca pe un Dumnezeu al iertării, al milei, al deschiderii, al iubirii nemărginite, deja are altă raportare, e mai îngăduitor și cu sine.
Deci omul în mintea căruia Dumnezeu este al pedepsei, al răzbunării, este foarte sever cu sine, se condamnă puternic pentru că zice: „Dumnezeu mă vede și mă va lovi cumplit că am greșit.” Dincolo, nu. Dincolo vede că Dumnezeu îl poate ierta. Și acolo poți să cazi într-o capcană, să crezi că Dumnezeu va ierta oricât de mult vei greși. Mă iartă în sensul că îmi vede neputințele, mă iartă în sensul că vede efortul meu, dar îmi vede și limitele mele de a pune în practică faptele pocăinței, dar faptul că nu sunt Dumnezeu, sunt un om supus limitelor și erorii.
Revin foarte sintetic: și în teologie, și în psihologie, sunt ferm convins că interpretarea este covârșitoare, este esențială. Sensul pe care îl dăm noi gândului, emoției, comportamentului nostru este cu un impact fantastic asupra fiecăruia dintre noi.
Informăm despre probleme importante ale vieții, cauze reale și soluții reale pentru toți. Contribuie și tu la creșterea conștientizării pe teme esențiale.
Activează o donație lunară recurentă folosind datele de mai jos:
Asociația România pentru viață
CUI 41210611
RO88RNCB0082163895060001 – RON
RO07RNCB0082163895060004 – EURO
RO77RNCB0082163895060005 – USD
Ești jurnalist, traducător sau creator de conținut și vrei să contribui?
Scrie-ne la redactia@rolifenews.ro.
